Lanseros Raquel – La cadena
Raquel Lanseros (Jerez de la Frontera, 1973) este o poetă și traducătoare spaniolă care, printre alte premii, a câștigat Premio de la Crítica 2019 la categoria poezie. Este o colaboratoare obișnuită a presei literare, a revistelor și a activităților de orice fel dedicate culturii. Este membră a colectivului artistic Hijos de Mary Shelley, fondat de Fernando Marías Amondo, și este traducătoarea oficială în limba spaniolă a proiectului Pop Science sub auspiciile Organizației Europene pentru Cercetare Nucleară, l’Accademia Mondiale della Poesia și ale Universității din Geneva. A primit numeroase premii pentru opera sa poetică, în special: Premio de la Crítica 2019 pentru Matria, acordat anual de criticii literari pentru cele mai bune cărți de narațiune și poezie.5 Premio Andalucía de la Crítica (2019). Premiul Generación del 27 pentru El sol y las otras estrellas (2023). Premio de las Letras de la Real Academia San Dionisio de Artes, Ciencias y Letras de Jerez (2023). Premiul de literatură al orașului Priego (2024). Premiul Unicaja pentru Los ojos de la niebla (2008), Premiul Antonio Machado din Baeza pentru Croniria (2009). Premiul Train Poetry Prize pentru Cayo Hueso-Dublin (2011). Premiul Jaén pentru Las pequeñas espinas son pequeñas (2013). (Sursă Wikipedia)
La cadena
Me pregunto por qué desde la tierra
la masa de las aguas parece un solo bloque.
Un único sustento incontrastado
una roca que es toda la roqueda
un avenir de lejos uniforme
un alarido llano de membranas
sin desgaste ni lámina ni grieta.
Me pregunto por qué, cuando me acerco,
las aguas se dividen, se complacen
en enseñar sus rostros diferentes
en cada espuma cresta de rocío
en las calzadas líquidas que rugen.
Bajo este mismo efecto,
en la distancia la muerte es toda una
un símbolo cohesivo
un monolito.
Sin embargo de cerca, qué deprisa
se aprende a distinguir sus dimensiones
sus fúnebres volúmenes
su rutina
su querencia en lo ajeno y lo propio
hasta ver nuestra imagen en sus aguas.
Lanțul
Mă întreb de ce dinspre pământ
masa apelor pare un singur corp.
O unică subzistență neegalată
o piatră ce-i întregită de stânci
o confluență de departe uniformă
un țipăt plin de membrane
fără urme de uzură, nici lame, nici fisuri.
Mă întreb de ce, atunci când mă apropii,
apele se despart, se mulțumesc
în a-și arăta chipurile diferite
în fiecare vârf spumos de rouă
în căile lichide ce răcnesc.
Chiar sub acest efect,
din îndepărtare moartea-i tot una
un simbol coerent
un monolit.
Însă odată aproape, cu câtă grabă
se învață a-i deosebi dimensiunile
volumele mortuare
rutina sa
înclinația sa către ce-i străin și personal
până când ne vedem imaginea în apele sale.
Trăducator: Constantin Iacob-Toni 2024